Cum devin oamenii inumani?!

cum devin oamenii inumani

Cum devin oamenii inumani?!

Îmi explodează capul, știi?! Mi se întoarce stomacul pe dos. Inima mi se strânge, iar limba mi se împleticește în gură. Mă sufoc. Mă dor plămânii în mine. Îmi piere vocea. Aproape că îmi pierd stăpânirea de sine și las loc unei stări ca de leșin.

Am îngropat atât de adânc toată umilința pe care ai sădit-o în interiorul meu încât, acum, de fiecare dată când îmi aduc aminte, conștiința îmi induce și o stare fizică de rău. Mi-e rău cu adevărat, fizic, până în adâncul măruntaielor mele. Îmi vine să vomit, dar îmi mușc buza de jos și mă abțin.

Nu zâmbi. Nu-mi pierd mințile, sunt mai lucidă ca oricând. Ce mama dracului?! Mi-am privit călăul fix în ochi. L-am înfruntat și pentru câteva minute am preluat controlul. Nu mi-a plăcut deloc ce am văzut. Unde-mi era divinul?! Unde era simbolul?! Unde era idealul? Ce ai făcut, Dumnezeule, cu el?! Pentru ce atâta chin, dor, sacrificiu și umilință? Mi-e rușine, știi?! Și mi-e ciudă! Am crezut că sunt curajoasă, dar de fapt eram naivă!

Cum devin oamenii inumani?!

Tu nu erai nici divin, nici perfect și nici intangibil pentru atingerea-mi mizerabilă. Erai doar o iluzie care se juca de-a Dumnezeu ca un amator. Dar eu am crezut în tine. Femeile te cred adesea. Cred în tine ca într-un Dumnezeu, te divinizează. Nu mă miră. Te prefaci bine. Nu e obositor să joci perfecțiunea și să îți folosești aparentele slăbiciuni ca pe niște tehnici abile de manipulare?!

Dincolo de toate măștile tale care m-au făcut adesea să tremur de frică, de parcă aveam să îmi pierd viața, am crezut că ești și tu un purtător de suflet. Îl ai, dar el este incompatibil cu mine. Am proiectat pe tine iubirea și bunătatea și… nebunia mea a negat nebunia ta.

Cu toate acestea, nu doare mai puțin. Nu mi-e rușine mai puțin. Nu sunt mai puțin umilită. Nu e mai liniște. Nu m-a atins nici pacea, ci regretul în ani de durere perpetuă. Am făcut golul tolerabil în timp. Stau și mă întreb, ce rău ți-am făcut să merit toate astea?!

Cum devin oamenii inumani?!

Dar știm amândoi că nu e vorba despre asta. La mijloc e o boală. Suferim de boli diferite. Viața a făcut ca bolile noastre să se întrepătrundă într-o poveste comună. Oare îți mai amintești cine erai?! Tu îl detești pe cel din trecut, cel bun, inocent, dulce, virgin. Eu l-am iubit nebunește, de el m-am îndrăgostit. Cel din trecut era idealul meu, cel din prezent nu este doar un simplu străin, este cel care mi-a mutilat sinele. Cum devin oamenii inumani?! Da, nu m-ai omorât. Nu fizic. Dar sufletește m-ai sfărâmat. Oare nu este și asta o crimă?!

N-am să te uit și cu siguranță nici tu nu o să poți. În momentele tale cele mai fericite eu încă exist în mintea ta. Într-un colț întunecat și ferecat bine. Nici nu trebuie să conștientizezi, eu exist acolo. Eu sunt încă vie. Am contribuit la omul care ești astăzi: minunat, dar dual, cu o latură atât de întunecată pe care doar cu mine ți-ai permis să o dezlănțui. Să fie ăsta un privilegiu?! Nu, e blestemul meu de atâția amari de ani.

Sunt proastă?! Nu-i nimic! Pot să trăiesc cu râsul tău în ceafă!