Vrei să călătorim în timp împreună?

Vrei să călătorim în timp împreună?

Mă uitam la prietenii mei în weekendul pe care l-am petrecut cu toții și simțeam cum mă cuprinde admirația pentru ei. Nu le-am spus-o niciodată, dar le admir atât de mult iubirea încât, uneori, mi se pare la limita SF-ului. Povestea lor este minunată, atât de minunată încât, fără să vreau, mi-am amintit de nepovestea mea – clar. O femeie nebună nu poate gândi altfel. Îi priveam și mă gândeam, eu de ce n-am putut să-mi trăiesc weekendul pe care îl cerusem?! De ce n-am meritat? (Dar îmi amintesc cuvintele lui și îmi găsesc și răspunsul: „Nu o să-ți dau niciodată ceea ce meriți, o să îți dau ce ai nevoie.” Habar n-am ce aveam nevoie dar na’, o iau de bună.)  Da, am avut proasta inspirație să cer și am crezut că voi primi. Dar știți și voi, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Cu ocazia aceasta am învățat o nouă lege a bărbaților – să nu ceri nimic. Să nu ceri, să nu rogi, să nu cerșești! Cu cât vrei mai mult ceva, cu atât mai mult ți se va refuza. (Ar trebui să scriu despre asta.) Dar de’, dă-mi, Doamne, mintea de apoi. N-a fost să fie, aia e! 🙂

Dacă va fi nevoie, voi sprijini dragostea prietenilor mei cu toată forța și îndârjirea. Chiar dacă nu am avut nicio contribuție în ceea ce-i privește, mă simt de parcă aș fi nașa lor! Sau poate pentru că am fost martora marii întâlniri naiba știe, dar e frumos. Cred în ei. Îi admir și nu știu dacă ei realizează, dar sunt norocoși că se au unul pe altul, atât de mult se potrivesc. Ea este norocoasă că este cu el, dar el este și mai norocos pentru că este într-o relație exact cu genul de femeie cu care foarte mulți bărbați s-ar căsători. Este tot ce și-ar putea dori un bărbat dornic să-și întemeieze o familie.

Am ajuns la subiectul căsătorie. Nu cred în căsătorie, dar cred în dragoste, chiar dacă și ea mi se pare că ar fi pe cale de dispariție. Nu cred în căsătorie în ceea ce mă privește, însă pentru restul oamenilor mi se pare firească. Am spus-o și-o repet, nu m-aș mărita vreodată și nu cred că există bărbat pe lumea asta care să mă convingă să fac acest pas. Căsătoria nu este pentru mine. Mai degrabă i-aș propune unui bărbat să călătorească în timp cu mine. Să înaintăm în timp împreună, pe o perioadă nedeterminată. Cât va fi să fie. Cât timp ne vom iubi. Cât timp ne vom provoca unul pe altul. Cât timp ne vom completa unul pe altul. Cât timp ne vom înțelege unul cu altul și unul pe altul. Cât timp vom comunica unul cu altul. Cât timp ne vom asculta. Cât timp vom fi sinceri. Cât timp ne vom mulțumi. Și cât timp ne vom potrivi în intimitate.

Așadar, omule care va fi să fii, te întreb acest lucru încă de acum: Vrei să călătorim în timp împreună? Vrei să înaintăm spre eternitate? 

Știți ce făceam până acum când îmi era dor de muză? Mă uitam la comedii romantice și îmi imaginam că am trăit măcar o zi normală împreună cu el. O zi din aia obișnuită, banală, care să nu iasă în evidență prin nimic, dar pe care să o fi petrecut-o cu el. Ei bine, nu mai simt această nevoie. De ce? Deși o să sune nebunesc, nu mai am în minte acea întrebare – oare cum ar fi fost dacă? Nu mai contează cum ar fi fost, n-a fost și punct. Simt că mi-am trăit weekendul prin intermediul prietenilor mei. Chiar dacă povestea mea nu ar fi fost identică cu a lor, tot ce nu mi-a fost mie dat, am văzut-o pe Bianca trăind. Tot ce mi-aș fi dorit să aud, l-am auzit pe Ștefan spunându-i prietenei mele. Toate acele clipe simple și frumoase petrecute cu ei m-au scăpat de această neîmplinire a mea care oricum nu-și mai avea rostul. Dar știți și voi, v-am mai spus, neîntâmplările devin obsesii. Ei bine, obsesiile se mai și risipesc. Credeți-mă pe cuvânt! Vine o vreme când dispar! 🙂

De ce te vreau și nu te alung?!

De ce te vreau și nu te alung?! Este o întrebare căreia i-am găsit răspunsul de mult. Nu te mira te vreau și n-ar trebui să găsesc nicio justificare. Și totuși o fac. O fac pentru că simt nevoia să o fac. Am o mulțime de motive logice și ilogice. Unele mai puternice și mai întemeiate decât altele.

De ce te vreau și nu te alung?! Pentru că ești! Pentru că în tine am găsit cumva, într-un mod aparte, neobișnuit, deosebit și deloc banal, reflexia propriului meu suflet.

Te vreau pentru că într-un fel anume și specific, semănăm. Providența ne-a adus în același punct, iar singurătatea și durerea ne-au apropiat. Avem dureri diferite, dar în fond, tot durere se cheamă.

Te vreau pentru că oricât de diferiți am fi, de nepotriviți, de departe și de complicați; oricât de bine sau de rău ne-am înțelege, există ceva între noi. Există o forță. Niciunul dintre noi nu a cunoscut numele acelei forțe și totuși, ea ne leagă și ne îndeamnă să înaintăm.

Te vreau pentru că ne-am susținut. Ne-am ajutat. Ne-am iubit. Ne-am detestat. Ne-am împiedicat de multe ori. Ne-am îmbrâncit. Ne-am lovit. Ne-am doborât. Ne-am izgonit. Și totuși iată-ne!

Te vreau pentru că nimeni nu trezește în mine ceea ce tu reușești dintr-un singur cuvânt sau gest.

Te vreau pentru că nimeni nu ajunge mai bine, mai adânc, mai fierbinte și mai intens la inima mea.

Te vreau pentru că doar tu mă cunoști, înțelegi, știi, faci și nu faci, fără să îți spun.

Te vreau pentru că mă auzi, mă asculți, mă accepți și mă vrei, oricât de multe nebunii, obsesii, temeri, greșeli sau gafe aș face.

Te vreau pentru că știi să te joci, mă amăgești, mă provoci, mă întărâți, mă ațâți, mă stimulezi, mă impulsionezi și mă motivezi.

Te vreau pentru că în tine am găsit fantezia, erotismul și dorința. Toate depășeșc cu mult limita cunoscută de oameni. Mereu am impresia că noi nu suntem oameni. Suntem atât de diferiți de restul lumii. Prin ochii noștri și prin sufletele noastre trec altfel lucrurile. S-ar putea spune că suntem speciali sau ciudați.

Te vreau pentru că totul între noi este inexplicabil. Pentru că nu poate fi povestit. Pentru că n-avem nevoie de părerea nimănui și pentru că nimeni și nimic nu poate să influențeze ceea ce facem sau nu facem.

Te vreau pentru că nimeni nu știe, nu ar înțelege și nu ar aproba legătura noastră.

Te vreau pentru că nimic nu e simplu. Pentru că nu câștig nimic ușor. Pentru că totul este o provocare și pentru că niciodată nu știu la ce să mă aștept.

Te vreau pentru că mă surprinzi. Pentru că adesea mă iei pe nepregătite și pentru că scoți la iveală vulnerabilitatea din mine. În brațele tale ador să mă simt vulnerabilă, slabă lipsită de voință și apărare.

Te vreau pentru că mă faci să simt. Pentru că trezești în mine emoția și pasiunea.

Te vreau pentru că mă faci să îmi fie dor, să tânjesc și să fierb.

Te vreau pentru că din prima clipă, atunci când ți-am văzut palmele, mi le-am imaginat pe trupul meu. Iar ele nu m-au dezamăgit ba din contră, m-au îmblânzit.

Te vreau pentru că mi-ai redat culoarea. Pentru că de când cu tine, totul a început să conteze și să capete importanță.

Te vreau pentru că tu m-ai făcut să privesc viața cu alți ochi. Pentru că mi-ai dat curaj și poftă.

Te vreau pentru că datorită ție m-am redescoperit și am decis să încerc din nou. Să am încredere. Să vreau. Să las trecutul în urmă și să încerc, fie ce-o fi.

Te vreau pentru că împreună cu tine și datorită ție, ziua de mâine poate să nu mai vină.

Te vreau pentru că m-ai învățat să prețuiesc clipa, momentul, secunda. Pentru că tu mi-ai arătat că nici timpul, nici spațiul nu mai contează atunci când într-o singură secundă reușești să cuprinzi în brațe toată fericirea și plăcerea lumii.

Te vreau pentru că atingerile tale mă electrizează. Pentru că degetele tale așază pe pielea mea fiori și emoție.

Te vreau pentru că săruturile tale sunt unice. Pentru că pe buzele tale se află o dulceață care până nu de mult, eu nu o cunoșteam.

Te vreau pentru că parfumul tău mă îmbată de la distanță. Pentru că ochii tăi mă intimidează și mă incită.

Te vreau pentru că mă încurci adesea, dar tot tu mă descurci.

Te vreau pentru că mă faci să tremur și pentru că doar pielea ta poate să îmi încălzească trupul.

Te vreau pentru că mă faci să râd cu poftă, cu glas. Știi tu, „veselia și soarele dimineții”.

Te vreau pentru că ai fost al meu și pentru că mai poți să fii.

De ce te vreau și nu te alung?! Te vreau pentru că ești și sunt.

Alungă-mă tu dacă vrei, dar mai bine decide-te să mă păstrezi în viața ta! Pentru acum, pentru un moment, pentru cât o să fie sau pentru cât o să dureze. Timpul și-a pierdut de mult valoarea și farmecul. Să nu mai măsurăm ceea ce avem în timp, să lăsăm forța căreia nu-i cunoaștem numele, să ne lege sau să ne dezlege!

Te vreau și nu te alung! Ce vrei să știi mai mult de atât?!

Drama Queen, zisă și gelozia întruchipată…

Drama Queen, zisă și gelozia întruchipată

Mă știți ca fiind Dama Fără Secrete, dar pe lângă asta, sunt Drama Queen. Nu există femeie mai nebună și mai obsedată de gelozie decât mine. Gelozia este toxică, strică relațiile și le omoară înainte ca ele să se împlinească cu adevărat. Știu foarte bine teoria, însă nu reușesc să mă stăpânesc niciodată. Oricât aș încerca, nu îmi pot opri gândurile și temerile. Și am de suferit, niciodată de câștigat. Oare când voi reuși să-mi stăpânesc aceste porniri distrugătoare? Când voi reuși să devin și eu o femeie stăpână pe situație, sigură pe ea însăși, dar mai ales, sigură de bărbatul de lângă ea?! Oare când îmi voi învăța lecția?! Cum ar fi să fiu mai miserupistă și mai zeflemistă?! Cred că aș deveni o Dama chiar interesantă. 🙂

Nu îmi fac rău numai mie, fac rău în primul rând bărbatului de lângă mine, căruia îi vreau și îi devorez tot timpul și toată atenția. Dar știți cum stă treaba, suntem oameni și oamenii mai vor să aibă timp și pentru ei înșiși. Chiar și eu mai simt nevoia, uneori, să petrec timp cu mine însămi. Dar când mă îndrăgostesc, timpul petrecut singură este aproape o tortură și în mintea mea încep să încolțească scenariile – Ce face? Cu cine e? Dacă a cunoscut pe alta? Dacă se culcă cu alta? Dacă mă înșală? Dacă mă minte? Dacă dacă dacă. Și dacă e să se întâmple, oricum se poate întâmpla cu sau fără voia mea. Gelozia mea și „precauțiile” exagerate pe care le iau, nu reușesc să salveze relația, ba chiar o îngroapă definitiv în pământ.

Ma strică gelozia și mă apucă nebunia întotdeauna din cauza ei. Aștept, sper, mă arunc cu capul înainte. „Eu centrez, eu dau cu capul” emoțiile, nesiguranța și disperarea. Mă lupt cu mine, mă lupt cu el. Înnebunesc eu și-l înnebunesc și pe el. Încerc tot felul de manipulări, arunc tot felul de fitile și totuși singură pic în propria plasă și mă sufoc, mă omor puțin câte puțin. Nu e tragic ceea ce scriu eu aici, este doar neplăcut și pe undeva, am o urmă de regret. Dar doar o urmă mică, infimă de tot cine nu mă suportă în cea mai rea variantă a mea, nu mă merită în cea mai bună variantă a mea. Dar recunosc, mi-ar plăcea să fiu „mai altfel”, poate mai puțin dramatică, poate mai puțin geloasă, poate mai puțin nesigură, puțin mai reținută. Vreau să fiu „mai altfel”, încerc și mă străduiesc până când mă îndrăgostesc. Și când m-am îndrăgostit, începe filmul! Atunci începe jocul geloziei, cel în care eu am cel mai mult de pierdut. Și-n toată nebunia, la final, îmi promit ca la viitorul bărbat să fiu „altfel”. Poate că într-o zi o să reușesc. Poate atunci când dragostea o să fie împărtășită! Dar până vine ziua aia, am tot dreptul să fiu nebună și să mă îmbolnăvesc de ulcer. Și pe mine și pe el. :))))

Ziua internațională a dorului…

Ziua Internațională a Dorului... adu-ți aminte!

Astăzi este Ziua Internațională a Dorului. Hmmm trebuia să fie o zi și pentru dor, nu-i așa?! În fond avem zile internaționale pentru orice, de ce n-am avea și pentru dor?!

Ce e dorul? Cred că cel mai apăsător și sufocant sentiment. Și totuși ce dulce este dorul atunci când aștepți pe cineva și el/ea este pe cale să vină. Ce dulce este dorul atunci când se sfârșește atunci și dacă se sfârșește. Mie îmi place dorul într-un fel. V-am spus și în articolul „Fă-mă să-mi fie dor de tine”. Îmi place dorul atunci când se sfârșește așa cum mă aștept eu, așa cum îmi doresc și visez.

Și dacă tot este Ziua Internațională a Dorului, te îndemn să te lepezi de orice durere, de orice apăsare, de orice supărare și dezamăgire. Lasă în urmă acel sentiment întunecat și gândește-te la acea persoană specială din viața ta. Nu contează dacă mai este sau nu lângă tine. Nu contează dacă ți-a greșit sau i-ai greșit. În acest moment nu mai contează timpul – trecutul, prezentul sau viitorul. Gândește-te pentru câteva minute la acea persoană deosebită pe care nu ai uitat-o și poate nu o vei putea uita vreodată. De ce? Pentru că poate a schimbat ceva în tine. Zâmbește! Zâmbește-i chiar dacă nu te vede. Refă-i figura în minte și sărută-l/o cu aceeași pasiune cu care o făceai odinioară. Pentru o clipă adu-ți aminte că ați aparținut unul altuia total. Sărută-l/o, mângâie-i chipul, îi simți iarăși mirosul încearcă să-i simți bătăile inimii, ritmul respirației. Este aproape! Imaginează-ți că este aproape și spune-i tot ce n-ai mai apucat să-i zici.

Readu în prezent acel sentiment minunat, acea iubire încă vie, acele momente care nu și-au pierdut deloc din strălucire. Acea iubire merită să o rememorezi de Ziua Internațională a Dorului. Pentru că datorită acelei povești ai cunoscut fericirea. O fericire de scurtă sau de lungă durată. Nici nu mai contează. Dorul de astăzi te asigură că v-ați iubit și poate și el/ea se gândește la tine cu același jind, cu același dor, cu aceeași poftă. Cine știe?! Nimeni nu știe, dar tu știi ce a însemnat pentru tine. Ai iubit, ești privilegiat/ă că ai cunoscut iubirea. Asta este tot ce contează!

Articol scris pe 13 mai 2015.

Doi proști…

De fiecare dată când îi scrie, îi strălucesc ochii. Când o alintă, zâmbește și se înfioară, iar când îi spune ceva drăguț, când o ațâță și-o stârnește, palmele îi transpiră. Nu știe dacă e iubire, dar sigur e dorință și o curiozitate nebună – soră bună cu nebunia. Dacă acum, când doar își vorbesc în scris, mintea ei o ia pe cărări nebănuite, vă dați seama cum va fi atunci când se vor vedea?! Cred că vor ieși scântei! Cred că vom vedea focuri de artificii în toată lumea. Daaarr… sunt doi proști!

Ce vor însemna focurile de artificii? O ceartă monstru sau o noapte fierbinte de iubire, așa cum și-au promis de atâtea amar de ori. Nu pot să bag mâna în foc ce-o să iasă până la urmă. Sunt două pietre tari. Sunt două caractere puternice. Sunt ca doi magneți care în loc să se atragă prin polii opuși, ei de fapt se resping prin polii negativi. Sunt zile când magneții aștia doi se repoziționează și plusul mereu găsește calea către minus. Dar au atâtea minusuri împreună, atâtea diferențe, atâtea certuri și neînțelegeri la activ, încât nu m-ar mira să ucidă din fașă această iubire neîncepută.

Chiar dacă îi desparte și timpul și spațiul, mereu găsesc o cale de a ajunge amândoi în același punct. Cumva, au nevoie unul de altul. Într-un fel se iubesc, se susțin și ar face totul unul pentru altul, dar sunt zile când se detestă și s-ar înjura o noapte întreagă. Sunt pe aceeași lungime de unde și au ajuns la un nivel atât de profund de cunoaștere, încât se înțeleg chiar și din semnele de punctuație. Ce straniu, nu-i așa?!

Par a fi suflete pereche, dar niciunul nu este dispus să ia taurul de coarne. Niciunul dintre ei nu scurtează nici timpul și nici spațiul. Niciunul nu sfârșește agonia. Se mulțumesc cu ce au și se tem că dacă n-ar mai avea puținul plin de acum, ar rămâne complet singuri. Doi proști! Trăiesc ceva ce oamenii normali nu reușesc să aibă vreodată. În loc să facă ceva, se joacă cu ceea ce au. Construiesc și distrug în relația lor de parcă ar fi un joc de lego. Nu știu cât o vor mai duce așa, din afară par doi proști, fără îndoială că da.

Dar dacă Universul i-ar aduce împreună… dacă distanța s-ar sfârși sub pași lor, dacă timpul ar sta în loc pentru o noapte… ea sigur l-ar devora până n-ar mai rămâne nimic din el. Știți filmul cu parfumul? Perfume: the story of a murderer – ca pe Grenouille l-ar devora! Și-ar sacrifica toată liniștea pentru a-i gusta buzele cărnoase. Ar accepta durerea de după dacă ar putea să-i simtă parfumul pielii. Și nu i-ar păsa dacă zorii zilei ar prinde-o singură, dacă ar putea să-l iubească fizic așa cum a visat zeci și sute de nopți de-a lungul anilor. Își imaginează adesea întâlnirea cu el. Nu știe de ce, dar ar vrea să se petreacă în barul unui hotel. Să se vadă, să-și zâmbească, să bea câteva pahare cu vin, pentru ca mai apoi tensiunea dintre ei să crească… să crească… să crească atât de mult până când ea va îndrăzni să îl sărute pentru prima dată. Vă dați seama cum ar fi să-i atingă buzele cu ale ei?! Cum ar fi să-și lase limba să i se împletească cu a lui? Să își lipească sânii de pieptul lui, să-i simtă bătăile inimii și mâinile trăgând-o ferm mai aproape de el?! Ar fi minunat! Ar fi minunat pentru ea și cred că și pentru el. Pentru că așa cum este el, o vrea, doar că n-are curaj s-o ia și s-o posede cu adevărat. Nu are curaj s-o ia și să o facă a lui. Nu are curaj să o domine încă.

Și după câteva săruturi pasionale în barul hotelului, ea s-ar duce în cameră înaintea lui și l-ar aștepta în cadă. Ce ar urma… Dumnezeu știe, dar sigur l-ar iubi ca și cum ar fi pentru prima și ultima oară. Își imaginează adesea cum ar fi să tremure în brațele lui, cum ar fi să-l simtă pulsând în interiorul ei, cum ar fi să se aibă unul pe altul. Chiar dacă îi e teamă, chiar dacă s-ar putea să strice tot, este ferm convinsă că o noapte cu el ar alunga orice spaimă. Ce nebunie… ce dulce vis – dar ar risca totul pentru a-l privi în ochi măcar o dată și pentru a-i atinge chipul schimonosit de plăcerea pe care ea ar vrea să i-o dăruiască din toată inima. Este o realție platonică, după cum bine v-ați dat seama. Deocamdată este o relație platonică. Mai târziu s-ar putea să devină o relație reală, o aventură de-o noapte sau pur și simplu sfârșitul acestei povești stranii. Este și mai dubios faptul că încă nu s-au avut. Nu e vorba despre sex, tocmai pentru că este mai mult decât atât, încă n-au făcut dragoste. Doar au simțit strania iubire, au discutat-o și răsucit-o pe toate părțile. Hmmm… doi proști! Nu mai este nimic de zis! Povestea lor va continua… sau nu! 🙂