De ieri m-am lăsat de fumat!

De ieri m-am lăsat de fumat. Nu, te rog să nu mă înțelegi greșit. Nu m-am lăsat de țigări, ele îmi sunt mai prietene decât niciodată. Le fumez de parcă mi-aș fuma emoțiile, adică cu o plăcere nemaipomenită, aproape orgasmică. Țigările fac parte din mine, sunt o prelungire a eului meu complicat. Ard la fel de frumos ca și mine, la fel cum o făceam eu odată. De mult, ce mult pare c-a trecut. Cât a trecut?

Când fumez, tutunul fin îmi invadează plămâni, mintea îmi amorțește, iar inima începe să-mi bată mai lin, nu se mai zvârcolește în piept spasmodic. Fumez țigările așa cum mi-am fumat și dorințele. Pe nerăsuflate. Iar tutunul se transformă în fum la fel de repede cum mi s-au risipit iluziile. Știam că sunt iluzii. Dar voiam să le fac reale. Tânjeam. Doream. Voiam. Aproape că aveam. Dar am rămas fără. S-a dovedit a nu fi real, nici măcar ceea ce simțeam eu nu era adevărat, ci doar o himeră orgoliu, încăpățânare, trufie. O fantomă a ceva ce-mi plăcea să simt și-mi doream cu încăpățânare să prindă viață. Pentru că așa voiam eu! Și trebuia să am!

M-am lăsat de fumat. De ieri am încetat să-mi mai fumez sufletul. L-am scos din jar cu două degete. Era mai ușor decât atunci când mi-a fost aruncat în cel mai găunos loc al infernului. Mi-am adus aminte de el. Dintr-o dată mi-am dat seama că doar de mine am nevoie pentru a-mi fi bine. De mine și de nimeni altcineva. Uitasem de sufletul meu, îl abandonsem în trecut. De parcă trecutul îmi ținea de cald sau de foame. Trecutul m-a făcut fericită o perioadă, apoi m-a bătut la fundul gol. Mi-a dăruit simțire și visare, apoi mi le-a smuls cu tărie și violență. Trecutul m-a readus din morți și mi-a redat pofta de viață. Ce momente. Ce zâmbete au mijit atunci pe chipul meu. Ce emoții nemaipomenite. A fost frumos, atât de frumos.

S-a dus și-o dată cu el, cu trecutul, am uitat și de sufletul meu. Dar l-am recuperat. L-am obligat să revină în prezent, aici sunt eu, nu acolo. Am impus sufletului să uite de nori, de fluturași, de nopțile albe și de cele negre. Nu-i convine. Îl simt că nu-i convine. Nu vrea prezentul. Se cam teme. Se confruntă cu o speranță nouă, el voia să rămână agățat de trecut, pentru că-i plăcuse acolo, îi plăcuse iluzia cu care a fost păcălit. Bietul suflet, nu și-a dat seama că trecutul ne-a făcut cu mâna din mers. Ne-a pupat de la distanță și-a plecat. Dar acum nu are încotro, oricât s-ar împotrivi. Acum aleg eu pentru el. Prefer să aleg cu mintea și să nu-mi mai las sufletul să-și facă mendrele cu mine.

Nu se poate pune cu mine. Destul! Până acum a iubit așa cum a poftit! Nu i-am refuzat nicio plăcere, chiar dacă am fost conștientă de nemernicia faptelor și dovezilor. De parcă eu, în carne și oase, am fost o marionetă în mânile lui. A venit vremea să alegem și altfel. M-am vândut de ajuns, m-am îmbătat destul cu apă rece. Trecutul n-a fost blând, însă prezentul e în mâinile mele. Așa că de ieri am renunțat să-mi mai fumez sufletul. Îl pregătesc pentru o nouă oare cum s-o numi?! Nu vreau să invoc dar se întrezărește ceva la orizont mă tentează mă ațâță dar sper să nu mă transform și eu într-o ticăloasă la fel ca profesorul care mi-a aplicat ultima lecție.

La dracu’ cu ele de îndoieli! Cui pe cui se scoate! Întotdeauna!