Trezește-te, nimic nu durează!

„Aici, cândva, a fost iubire. Așa cum mă așteptam, nimic nu durează nici măcar sentimentele mele nu pot rezista timpului!”

Când eram mai tinerică, idealistă din fire fiind, credeam că dacă îți dorești ceva și muncești în acel sens, lucrurile chiar pot dura la nesfârșit, mai ales dragostea. Dragostea aceea până la adânci bătrâneți la care visam eu dintr-o naivitate care depășea cu mult limitele normale. Eram proastă? Nu eram proastă! Credeam în oameni! Credeam că ei sunt la fel ca mine și au aceleași nevoi ca mine! Credeam că ei acționează la fel de onest cum o fac eu! Însă nu oamenii sunt în fel și chip și de cele mai multe ori nu te poți încrede în ei și în bunele lor intenții. Când te aștepți mai puțin te înjunghie pe la spate și te rănesc cu sau fără voie!

Nu, nu suntem martiri sau victime. Suntem oameni. Unii s-au născut vânători, alții parcă au ieșit în lume pe post de pradă. Eu mă întreb, de ce ne vânăm? Suntem în război? Concurăm unii împotriva celorlați sau ne iubim și ne completăm? Cel mai mare drog pentru om este omul. Cel mai mare pericol al omului este omul. Cel mai mare prădător al său este tot omul. Dar când e omul om dezbrăcat de orice prostie, temere sau pornire distrugătoare? E vreodată om?

Unii dintre noi mai deschidem portița inimii și a vulnerabilității pentru o clipă. Îmi amintesc un moment în care am lăsat garda jos și am simțit bariera unui el aproape de pământ. A fost frumos aproape că am fost eu, iar pe el l-am simțit ca fiind chiar el însuși. Mai el decât va recunoaște vreodată. De parcă ne întorsesem la origini, în clipa în care amândoi eram oameni buni, fără gânduri necurate! Dar a durat o clipă și-odată ce clipa a trecut, obloanele au fost trase, întorcându-ne separat în întunericul nostru familiar unde senzația de gol reprezintă, totuși, siguranța zilei de mâine. De ce? Pentru că nimic nu durează, iar omul fuge de vulnerabilitate ca dracu’ de tămâie. Dacă nu iubești, nu poți fi rănit! Dacă nu investești, nu poți pierde! Pasivitatea este de o mie de ori mai ușoară decât asumarea. Uh, la dracu’, complicați mai suntem măi, nene!

Nimic nu durează! Nici dragostea nu durează la nesfârșit! Nici suferința nu durează la infinit – decât dacă ții cu dinții de ea! Nici relațiile nu durează o veșnicie – nici dacă lupți până la sânge pentru ele! Aventurile nu durează nici ele mai mult de o clipă! Încrederea oamenilor nu este nesfârșită! Bunătatea nu este un sac fără fund, până și în răutate mai intervine plictisul câteodată! Nimic nu durează! Timpul mătură tot! Timpul șterge tot! Însă noi, oamenii, ne încăpățânăm și ținem cel mai strâns la piept ceea ce nu e menit să dureze!

Uite așa ne ratăm viețile și ajungem să ne doară permanent! Deși am vrea să trăim o viață de basm, adevărul este că nimic nu durează! Nu, nu este o realitate tristă! Reprezintă un nou început! Începe-ți viața acum!

Poți să pleci sau poți să rămâi…

Poți să pleci sau poți să rămâi... noaptea unui apus de mai!

Nu-mi place să scriu zânisme și nici n-o fac prea des!

Scriu zânisme doar când mă apucă melancolia sau dorul naiba știe! Cert este că am momentele mele de vulnerabilitate și atunci, prefer să mă închid. Să mă ascund într-un con de umbră unde nimeni nu mă poate găsi și nimeni nu mă poate atinge. Dacă aș ieși „afară”, în lumea largă, sau m-aș arăta cuiva așa cum sunt de fapt, m-aș agăța rapid de un bărbat sau de un nebărbat, tot tipic mie. Dar nu vreau. Mi-am promis că anul acesta nu mă voi îndrăgosti! Așa că îmi voi păstra cuvântul, căci de prea multe ori l-am încălcat.

Iubesc să iubesc!

Iubesc să fiu îndrăgostită!

Însă în cazul meu, dragostea este o slăbiciune!

O slăbiciune care mă transformă din om în neființă!

Din om în cârpă!

Iubirea o să rămână o slăbiciune până când

Până când voi învăța să am din nou încredere!

Și mare minune de se va întâmpla

În seara asta îmi voi da voie să fiu vulnerabilă. O să-mi asum cele scrise chiar dacă mâine îmi voi mușca buzele de frică și voi avea acea pornire distrugătoare de a șterge articolul. Nu-l voi șterge. Pentru că așa cum a spus și Dansatorul, trecutul nu poate fi șters. Așa că nu-mi rămâne decât să-l accept și astfel să urmez sfatul lui Liviu, acela de a-mi vindeca rănile pe care uneori nici nu le mai simt. Pentru că nu mi le răscolește nimeni și nici nu dau voie cuiva să se apropie prea mult.

Nu, prin acest articol nu vreau să te alung și nici să te chem. Nu vreau să te doară, nu vreau să te lovesc. Vreau să îți amintești la fel de puternic și de viu ca mine. Exact ca mine! Mizez pe memoria de elefant pe care știu că o ai! Întotdeauna ai ținut minte toate nimicurile, m-aș mira să uiți ceva atât de important! Nu mai am nimic de pierdut 🙂

Mai ții minte noaptea de 8 spre 9 mai? Eu am ținut-o minte vrând-nevrând, mi-a rămas întipărită pe creier, pe retină, în piele. Vocea nu ți-o mai știu, dar mirosul da. L-aș putea recunoaște dintr-o mie. Nu noaptea în sine m-a marcat, ci modul brutal în care ai șters-o tu cu buretele. Nu-ți reproșez nimic pentru că nu regret DELOC acea seară de mai. Ceea ce regret este că nu ți-am redat libertatea imediat după, din propria inițiativă, fără să fiu obligată, fără să te constrâng și fără să doară al dracului de tare. Îmi pare rău, dar în această clipă aleg să nu mă mai prefac. Mereu am negat că nu te vreau și te-am vrut. Mereu am negat că nu țin la tine și am ajuns să țin mai mult decât voi recunoaște vreodată. Mereu am zis că nu îmi pasă și totuși întotdeauna mi-a păsat. Iarăși sunt declarativă, dar nu mai am nimic de pierdut. Tu ai știut, oricum, mai bine decât mine. De asta ai și fugit. În legătură cu tine se pare că n-ai rezolvat nimic în ceea ce mă privește.

Regret că nu te-am privit mai mult, că n-aveai ochelarii la tine și nici nu am apucat să fumăm împreună o țigară. Aceeași țigară. Pe vremea aia fumam țigară electronică, imediat după ce ai fugit m-am apucat de aceleași țigări mentolate pe care astăzi le devorez cu o plăcere greu de închipuit. Îmi pare rău că n-am băut același vin și nici nu am avut ocazia să te fac vreodată să râzi. Cred că aș fi reușit să te fac să râzi în hohote dacă mi-ai fi dat ocazia să mă cunoști așa cum sunt de fapt. N-am reușit să fiu vreodată pe deplin eu, n-am reușit să fiu complet sinceră, am eșuat cu totul în ceea ce te privește. Iar tu, dragul meu prieten la care mă gândesc zâmbind, n-ai reușit să vezi decât femeia nebună, femeia îndrăgostită, cea plină de defecte și complexe, femeie vulnerabilă și plină de frică. Cea care nu știe să accepte un refuz. Cea care n-a știut să renunțe la timp. Cea care are corpul plin de cicatrici. Cea captivă într-un trup pe care rar îl simt ca fiind al meu.

Și totuși țin minte acel canin de sus, ușor proeminent, din partea dreaptă, aidoma celui pe care îl am eu în partea stângă. 😀 Cât de straniu și nebunesc, nu-i așa?! Îți țin minte ochii injectați de oboseală și expresia feței atunci când ți-am spus că poți să pleci sau poți să rămâi. Voiam să fii liber! Să alegi liber, neconstrâns de nimic. Habar n-am cât de liber te-ai simțit, însă te-ai purtat impecabil și m-ai făcut să cred că ai fost cu adevărat tu. Tu cel bun, afectuos și calm pe care l-am cunoscut.

Dacă m-a impresionat ceva, cu adevărat, a fost felul în care m-ai sărutat și modul acela nemaiîntâlnit de a mă amăgi și de a mă face să vreau cu toată ființa să-ți simt buzele dansându-le pe ale mele. Chiar așa, mi-aș fi dorit să te văd dansând, că tot prin dans ai cucerit și ai fost cucerit de acea fătucă inocentă din cauza căreia am înnebunit atunci, total. Și cred că aș fi vrut să te văd chiar și foarte nervos pe mine, aș fi vrut să mă distrugi din priviri, să mă faci fărâme cu ochii tăi întunecați, să zbieri la mine și chiar să te înfigi în mine, abia abținându-te să nu mă lovești. Dar știi de ce? Nu pentru că aș fi masochistă, urăsc violența. Nu mă tem de ea, doar că o detest. Dar astfel te-ai fi exprimat și tu. Ai fi acționat, ai fi demonstrat că simți ceva și mi-ai fi dat un motiv serios să-mi fie frică. Prea mi-a fost frică degeaba!

Acest articol este despre o noapte de mai și despre o mască la care am renunțat.

Ce este dragostea?

ce este dragostea?

Pfff să dea dracu dacă știu! Și-mi dau seamă că eu sunt plină de amărăciune pentru că toată viața mi-am trăit-o numai arzând. Nu știu ce înseamnă liniștea și siguranța. Habar n-am ce-i dragostea lină, dar știu ce-i dragostea pătimașă, nebunia și-o țâră de obsesie. Ce este dragostea? Grea întrebare. Am scris enșpe articole despre partea degradantă și despre câteva unghiuri roz ale iubirii, însă nu cred că sunt capabilă să dau o definiție cap-coadă a dragostei. Râd și curcile de mine, nu-i așa?! În această clipă mă gândesc la Devill și îmi dau seamă că el sigur ar putea veni cu o definiție originală și extrem de profundă a iubirii. Dar eu n-am mintea lui Devill și încerc să-mi dau seama ce e dragostea pentru mine?!

Chiar dacă eu cred în oameni și-i cred nevinovați până când apare proba care să mă contrazică, pentru mine dragostea n-a fost niciodată oarbă și cred că asta este partea cea mai dureroasă. Văd totul, simt totul, înțeleg perfect ce e greșit sau corect, însă nu îmi pot corecta propiii pași. Nu sunt în stare să spun: „STOP, ești un mitocan, te-am pupat și la revedere!” Nu pot țin de speranță cu dinții și găsesc cele mai bune scuze. Dacă dragostea ar fi fost oarbă, probabil că nu aș mai fi fost vreodată chinuită de sentimentul de vinovăție. Oricât aș fi eu de puternică, realistă și conștientă, oricât mi-aș asuma eu propriile fapte, unele lucruri sunt regretabile și nu cred că există om care să nu se fi simțit vinovat nici măcar o dată. Poate că încă n-am ajuns la acel grad de maturitate încât să spun: „Aia e, ce-am făcut e bun făcut, nu simt nicio remușcare!” Ba da, remușcările există și cred că e normal să fie așa. E un semn de sănătate emoținală. Remușcările sunt o modalitate de a ne corecta, nu?

Ce este dragostea pentru mine? Cred că este un stil de viață. Când te decizi să-ți trăiești viața în iubire, te decizi de fapt să fii un OM, om bun – să iubești, să fii drept, să fii onest, să oferi, să sprijini, să ierți, să asculți, etc. Trebuie să știi să faci toate aceste lucruri ca să simți cu adevărat acest sentiment pe care mulți dintre noi îl numim generic, dragoste. Iubirea pentru viață și pentru cei din jur te fac om, un om mai fericit.

Dragostea pentru un bărbat, respectiv o femeie, ne transformă. Este atât de puternică încât fie ne transformă în cei mai buni oameni, fie în niște draci capabili de cele mai atroce răutăți. Dragostea nu este bună sau rea, rău sau bun este modul în care o trăim. În esență, pentru mine dragostea este precum era călcâiul pentru Ahile – o slăbiciune, o vulnerabilitate, o modalitate de a fi manipulată cu bună știință, uneori.

Dragoste este atunci când sunt eu însămi în preajma ființei iubite.

Dragoste este atunci când nu mă tem să-i spun fricile și nebuniile mele.

Dragoste este atunci când pot vorbi liber, fără să mă tem că nu voi fi înțeleasă sau voi fi înțeleasă greșit.

Dragoste este atunci când NU mi se interzice și NU mi se impune.

Dragoste este atunci când mă simt liberă lângă omul iubit.

Dragostea este atunci când îl simt de parcă l-aș cunoaște de-o viață.

Dragostea este atunci când eu devin aceeași ființă cu el.

Dragoste este atunci când cele mai frumoase momente le petrec cu el.

Dragoste este atunci când nu mai simt tentație și nu mai am ochi pentru nimeni, pentru că sunt cu el.

Dragoste este atunci când aleg să îl respect din toate punctele de vedere.

Tot dragoste este și atunci când pun fericirea lui mai presus de a mea, dar este dragoste doar din partea mea, însă tot iubire se chemă.

De fapt dragostea este atunci când nu există nici măcar un fir de egoism.

Dragostea este atunci când nu simt nicio urmă de îndoială.

Dragostea este atunci când aș pleca cu el la capătul lumii.

Dragostea este atunci când l-aș urma oriunde.

Dragostea este atunci când l-aș susține în toate!

Dragoste este atunci când am încredere în el în totalitate.

Dragoste este atunci când ajunge să îmi cunoască sinele ca pe o hartă, pentru că am vrut să mă cunoască astfel.

Dragoste este atunci când ajung să visez și să îl venerez.

Dragoste este atunci când sper să-i fie bine chiar și dacă nu vorbim.

Dragoste este când ne înțelegem din priviri și din semnele de punctuație.

Dragoste este atunci când cu un simplu cuvânt poate da foc minții mele.

Dragoste este atunci când mă face să tremur printr-un simplu sărut.

Dragoste este atunci când mă dor durerile lui și sufăr odată cu el.

Dragoste este atunci când vine fără să îl chem.

Dragoste este atunci când realizez că el mă face un om mult mai bun din toate punctele de vedere.

Dragoste este atunci când mă imaginez alături de el ani de-a rândul.

Dragoste este atunci când drumurile mele duc la el, iar drumurile lui duc la mine.

Dragoste este în tot și în toate, însă puțini dintre noi avem privilegiul de a o cunoaște pe cea împărtășită! Nu știu ce e dragostea împărtășită așa că nu o pot descrie complet 🙂

Tu cum ai defini dragostea?