Poți să pleci sau poți să rămâi…

Poți să pleci sau poți să rămâi... noaptea unui apus de mai!

Nu-mi place să scriu zânisme și nici n-o fac prea des!

Scriu zânisme doar când mă apucă melancolia sau dorul naiba știe! Cert este că am momentele mele de vulnerabilitate și atunci, prefer să mă închid. Să mă ascund într-un con de umbră unde nimeni nu mă poate găsi și nimeni nu mă poate atinge. Dacă aș ieși „afară”, în lumea largă, sau m-aș arăta cuiva așa cum sunt de fapt, m-aș agăța rapid de un bărbat sau de un nebărbat, tot tipic mie. Dar nu vreau. Mi-am promis că anul acesta nu mă voi îndrăgosti! Așa că îmi voi păstra cuvântul, căci de prea multe ori l-am încălcat.

Iubesc să iubesc!

Iubesc să fiu îndrăgostită!

Însă în cazul meu, dragostea este o slăbiciune!

O slăbiciune care mă transformă din om în neființă!

Din om în cârpă!

Iubirea o să rămână o slăbiciune până când

Până când voi învăța să am din nou încredere!

Și mare minune de se va întâmpla

În seara asta îmi voi da voie să fiu vulnerabilă. O să-mi asum cele scrise chiar dacă mâine îmi voi mușca buzele de frică și voi avea acea pornire distrugătoare de a șterge articolul. Nu-l voi șterge. Pentru că așa cum a spus și Dansatorul, trecutul nu poate fi șters. Așa că nu-mi rămâne decât să-l accept și astfel să urmez sfatul lui Liviu, acela de a-mi vindeca rănile pe care uneori nici nu le mai simt. Pentru că nu mi le răscolește nimeni și nici nu dau voie cuiva să se apropie prea mult.

Nu, prin acest articol nu vreau să te alung și nici să te chem. Nu vreau să te doară, nu vreau să te lovesc. Vreau să îți amintești la fel de puternic și de viu ca mine. Exact ca mine! Mizez pe memoria de elefant pe care știu că o ai! Întotdeauna ai ținut minte toate nimicurile, m-aș mira să uiți ceva atât de important! Nu mai am nimic de pierdut 🙂

Mai ții minte noaptea de 8 spre 9 mai? Eu am ținut-o minte vrând-nevrând, mi-a rămas întipărită pe creier, pe retină, în piele. Vocea nu ți-o mai știu, dar mirosul da. L-aș putea recunoaște dintr-o mie. Nu noaptea în sine m-a marcat, ci modul brutal în care ai șters-o tu cu buretele. Nu-ți reproșez nimic pentru că nu regret DELOC acea seară de mai. Ceea ce regret este că nu ți-am redat libertatea imediat după, din propria inițiativă, fără să fiu obligată, fără să te constrâng și fără să doară al dracului de tare. Îmi pare rău, dar în această clipă aleg să nu mă mai prefac. Mereu am negat că nu te vreau și te-am vrut. Mereu am negat că nu țin la tine și am ajuns să țin mai mult decât voi recunoaște vreodată. Mereu am zis că nu îmi pasă și totuși întotdeauna mi-a păsat. Iarăși sunt declarativă, dar nu mai am nimic de pierdut. Tu ai știut, oricum, mai bine decât mine. De asta ai și fugit. În legătură cu tine se pare că n-ai rezolvat nimic în ceea ce mă privește.

Regret că nu te-am privit mai mult, că n-aveai ochelarii la tine și nici nu am apucat să fumăm împreună o țigară. Aceeași țigară. Pe vremea aia fumam țigară electronică, imediat după ce ai fugit m-am apucat de aceleași țigări mentolate pe care astăzi le devorez cu o plăcere greu de închipuit. Îmi pare rău că n-am băut același vin și nici nu am avut ocazia să te fac vreodată să râzi. Cred că aș fi reușit să te fac să râzi în hohote dacă mi-ai fi dat ocazia să mă cunoști așa cum sunt de fapt. N-am reușit să fiu vreodată pe deplin eu, n-am reușit să fiu complet sinceră, am eșuat cu totul în ceea ce te privește. Iar tu, dragul meu prieten la care mă gândesc zâmbind, n-ai reușit să vezi decât femeia nebună, femeia îndrăgostită, cea plină de defecte și complexe, femeie vulnerabilă și plină de frică. Cea care nu știe să accepte un refuz. Cea care n-a știut să renunțe la timp. Cea care are corpul plin de cicatrici. Cea captivă într-un trup pe care rar îl simt ca fiind al meu.

Și totuși țin minte acel canin de sus, ușor proeminent, din partea dreaptă, aidoma celui pe care îl am eu în partea stângă. 😀 Cât de straniu și nebunesc, nu-i așa?! Îți țin minte ochii injectați de oboseală și expresia feței atunci când ți-am spus că poți să pleci sau poți să rămâi. Voiam să fii liber! Să alegi liber, neconstrâns de nimic. Habar n-am cât de liber te-ai simțit, însă te-ai purtat impecabil și m-ai făcut să cred că ai fost cu adevărat tu. Tu cel bun, afectuos și calm pe care l-am cunoscut.

Dacă m-a impresionat ceva, cu adevărat, a fost felul în care m-ai sărutat și modul acela nemaiîntâlnit de a mă amăgi și de a mă face să vreau cu toată ființa să-ți simt buzele dansându-le pe ale mele. Chiar așa, mi-aș fi dorit să te văd dansând, că tot prin dans ai cucerit și ai fost cucerit de acea fătucă inocentă din cauza căreia am înnebunit atunci, total. Și cred că aș fi vrut să te văd chiar și foarte nervos pe mine, aș fi vrut să mă distrugi din priviri, să mă faci fărâme cu ochii tăi întunecați, să zbieri la mine și chiar să te înfigi în mine, abia abținându-te să nu mă lovești. Dar știi de ce? Nu pentru că aș fi masochistă, urăsc violența. Nu mă tem de ea, doar că o detest. Dar astfel te-ai fi exprimat și tu. Ai fi acționat, ai fi demonstrat că simți ceva și mi-ai fi dat un motiv serios să-mi fie frică. Prea mi-a fost frică degeaba!

Acest articol este despre o noapte de mai și despre o mască la care am renunțat.

Mezzodisponibilă sau indisponibilă?

Mezzodisponibilă sau indisponibilă?

00:14. Aseară. „Pune și tu o poză cu tine la profil. The end nu te reprezintă!”

Uitasem cu desăvârșire că pe whatsapp îmi pusesem poza „the end” și statusul mezzodisponibilă de nu știu câte luni. The end a luat naștere, așa, ca o răzvrătire. În mintea mea poza semnifica sfârșitul unei etape. Când am pus fotografia eram hotărâtă să termin cu Dama cea optimistă, iubitoare, credulă, veselă, nebună, impulsivă, curajoasă, declarativă, darnică, etc.. Voiam să învăț să acționez contrar inimii mele. De fiecare dată am făcut ce-am simțit și mereu am avut de pierdut.

Așa ce mă săturasem de mine slabă, proastă și declarativă încât mi-am dorit cu tot dinadinsul să mă schimb radical. Să ajung la o versiune a mea mai sănătoasă din punct de vedere emoțional. Să fiu mai a dracului, mai fermă, mai miserupistă, mai ancorată în realitate. Pe principiul: „dă-te-n mă-ta de scârbă, s-a terminat”, voiam să mă eliberez de mine însămi! Dar nu prea știu să fiu rea și e clar că nu vreau, nu pot și nici nu știu să trăiesc în întuneric, tocmai de aceea the end nu mă reprezintă.

Și uite așa, aseară, am ajuns să îmi pun, pentru prima dată de când utilizez whatsapp-ul, o fotografie cu mine. Cu toate acestea, sunt „mezzodisponibilă” de când mă știu și am senzația că devin din ce în ce mai indisponibilă. Nu mai pot cu dragostea asta. Când aud că X e fericită cu Y pentru că o iubește, o respectă, nu o minte și nici nu o înșală, se strâduiește, iar relația lor este perfectă, mi se zbârlește părul în cap. Pe bune?! De când cu zânismele astea, am ajuns să cred că-s mai defectă decât aveam impresia.

Adevărul este că oamenilor le plac iluziile. Și își trăiesc iluziile până când lumea perfectă face poc, iar oamenii se trezesc dintr-o dată în mijlocul unei realități crunte. Naiba să-i pieptene pe intrușii care strică relațiile fără cusur. Bineînțeles că sunt ironică. Nu cred în perfecțiune. Nu cred că există relație perfectă și mai cred că orice legătură are câte o chichiță, câte o fisură. În orice relație există secrete, mici sau mari. Un sâmbure de mizerie se ascunde în orice legătură. Și nu cred aceste lucruri pentru că obișnuiesc eu să mint, să înșel sau să mă dăruiesc pe jumătate, ci pentru că suntem oameni, iar noi, oamenii, suntem plămădiți din bine și rău, din lumină și întuneric, din calități și defecte.

Ultimele 2 săptămâni mi le-am petrecut în cenzură. Am fost martora unei relații „perfecte” și iarăși am ajuns la concluzia că eu nu sunt făcută pentru măritiș. Nu știu să tac, nu pot să închid ochii, nu vreau să mă abțin și nu pot sub nicio formă să accept niște compromisuri doar pentru că mi-e frică de singurătate sau pentru că X mă fute bine și nu mă îndur de el.

Ce mă fac cu mine? Sau cum ar spune Devill și Roxy, ce dracului caut eu în viața mea? :))))

P.S. Am revenit! Mi-era dor să scriu! <3

Am început să uit!

Am început să uit și nu îmi place! Nu îmi place deloc. I-am uitat chipul. Nu îmi mai amintesc fața lui. Am început să îl uit la cinci minute după ce a plecat de lângă mine. Poate că ar fi trebuit să-i fac o poză. Una reală care să reflecte exact bărbatul pe care am reușit eu să îl văd.

De fapt, niciodată nu pot să construiesc în ochi figura persoanei de care sunt îndrăgostită. Așa mi se întâmplă de fiecare dată. Pot să-mi imaginez orice om, fețe pe care nu le-am mai văzut de douăzeci de ani, însă chipul bărbatului de care îmi e drag, niciodată. Așa îmi dau întotdeauna seama dacă sunt sau nu îndrăgostită – încercând să mi-l imaginez. Și dacă nu pot, e clar. Sunt îndrăgostită. Când ajung să-i pot construi chipul în memorie, pe întuneric, înseamnă că îndrăgostirea a trecut și-am ajuns ori să îl iubesc, ori să nu-mi mai pese. Constat că n-am simțit iubire. N-am trecut niciodată de faza îndrăgostirii.

Am început să uit și nu-mi place. Am uitat mare parte din fapte și din vorbe. Și nu pot să-mi mai reamintesc nicicum. Am șters tot – mesaje, apeluri, discuții, urme, tot. N-a mai rămas nimic. De parcă nici n-ar fi existat vreodată în viața mea. Nu trebuia să șterg. Ar fi trebuit să păstrez tot. Sunt egoistă. M-aș fi folosit de toate dovezile pentru a-mi construi cartea. Dar acum uit și îmi pare rău.

Actul creator este strâns legat de amintirile cu el. Era muza mea. Cel care mă inspira. Mintea mea îl alesese pe el dintre toți oameni și adevărul este că mă provoca intelectual. Ceea ce el reușea să trezească în mine, întrebările interminabile care-mi veneau în minte datorită lui, deveneau teme perfecte pentru blogul meu. M-am folosit de el și știa. În acest sens, chiar l-am folosit. La început i-a plăcut, mai ales atunci când scriam de bine. „Zânismele” nu i-au fost niciodată pe plac, însă îi mângâiam orgoliul. Am știut și am făcut-o voit. Când am început să scot la iveală părțile urâte din mine și durerea pe care el o năștea în mine, a încetat să-i mai placă și a început să mă critice. Până și criticile lui mă stimulau și mă făceau să scriu. Ce specimen de om sunt! :)))

Dar acum am uitat multe. Am uitat mare parte din problemele și neînțelegerile noastre, datele, discuțiile vii, metaforele, expresiile lui, poveștile și mare parte din mărturisiri. Am rămas cu frânturi. Acum dacă le-am uitat sau mi-am impus să uit pentru a trece mai ușor peste, cartea mea are de suferit. Eu și el am fi fost cel mai bun exemplu de „Așa Nu”. Ce fac acum? În fiecare seară mă torturez încercând să-mi amintesc. La început voiam să uit tot și să-l șterg de pe fața pământului, astăzi l-aș provoca la o nouă discuție, care sigur ar sfârși într-o ceartă dacă n-ar fi atât de tăcut. L-aș provoca să-mi reproșeze iarăși vrute și nevrute, ca să îmi amintesc totul și astfel să pot duce cartea la bun sfârșit.

Am nevoie de el se pare. S-au inversat rolurile. Cândva el avea nevoie de mine ca de aer. Acum eu am nevoie de el, pentru a putea scrie.

Îmi vine acum în minte un citat, habar n-am cine l-a zis, dar se potrivește în context: Dă voie unui scriitor să se îndrăgostească de tine și o să te facă nemuritor.

I-aș dărui nemurirea dacă el mi-ar mai da o lună din viața lui, dar sunt nevoită să mă descurc singură. Ca de obicei.