Trecut de două noaptea

Este trecut de două noaptea și cele câteva pahare cu vin băute își spun cuvântul! Mi se împleticește mintea, rațiunea mi-e adormită, iar sentimentele îmi dau târcoale. De ce învie ele la băutură?! De ce nu rămân în același con de umbră?! Zilnic mă chinui cu ele, zilnic le încătușez, dar uite, sunt nopți în care se eliberează vrând-nevrând, torturându-mă!

Am scris vreodată la această oră?! M-am lăsat vreodată purtată de avalanșa de gânduri care-mi sufocă mintea într-un ritm alert, atroce?! Nu știu, nu-mi pasă! Nu-mi mai pasă de nimic în acest moment, totul e gol și pustiu. Pentru câteva minute am voie să simt golul atât cât scriu acest articol, apoi îmi șterg lacrimile și mă oblig să te uit. Îmi dau voie să sufăr, să doară, să plâng, să-mi strig neputința! Nu mă mai gândesc nici la ce am de făcut mâine azi, nici la planurile de viitor, nici la visurile pe care le am de îndeplinit, nu mă mai gândesc la nimic. Las deoparte pârghiile de care mă agaț zilnic. Mi-e al dracului de dor!

Mi-e al dracului de dor și nu știu de unde să te iau! Nu știu de unde să te chem, cum să te strig și în ce fel să dau de tine! Nu pot să te fur de nicăieri, ai plecat. Ai plecat așa cum ai spus. Te-ai dus! Unde dracului te-ai dus?! Ți-o fi bine?! Ți-ai găsit liniștea? Țelul, scopul, uitarea?! Nu de mine n-aveai cum să mă uiți pentru că nu m-ai purtat niciodată în mintea și în sufletul tău. Ce naiba e ăsta?! Se cheamă dor?! Cred că de fapt îți duc grija așa cum eram obișnuită să o fac! Îți duc grija și nu meriți. Mă gândesc adesea ce-o fi în mintea și în sufletul tău. Același haos, același întuneric, același gol?! Aceeași putere și stăpânire de sine?! Cum ai putut să fii atât de puternic și totuși atât de slab?!

Câte întrebări îmi pun Întrebări inutile. Nu-și mai au rostul. Nu știu de ce mă frământ, de ce mă gândesc, de ce-mi mai înveninez sufletul. Nu știu de ce nu pot să te dau dracului pur și simplu! Pentru că meriți! Cât meriți să șterg cu tine pe jos! Cât ai fi meritat să-ți terfelesc reputația și mândria! Cât ai fi meritat să te umilesc! Dar ai făcut-o tu pentru mine. Singur te-ai distrus! N-aveam ce să mai distrug și eu! Nimicul nu poate fi nimicit! Doamne, și cât iubesc nimicul! Cât l-am iubit și cât de mult am vrut să-i dau viață nimicului!

Ochii mei în ochii mei găsesc tristețea de fiecare dată când mă gândesc la tine! Cândva am fost omul care te privea cu cea mai mare încredere și dragoste. Oare ceea ce am văzut în tine era fals?! S-au dovedit toate neadevărate

Când o să scap de tine?! Când?! Spune-mi!!! Cât aș vrea să te șterg din mine. Am ajuns să regret eu care nu regret niciodată ceea ce a fost săvârșit dar uite că regret! Și nu meriți nici măcar un cuvințel din ceea ce am scris! Nu meriți nici măcar ceea ce a fost scris să trăim!

Sharing is caring!